Avec - music magazine

Îmi scot căştile, pun stop la “Heaven Will Wait” care e pe repeat de două ore şi înghit în sec. De vorbă cu Johan Angergård! După vreo şase ani de admiraţie lucie, într-o fugă telefonică până în Stockholm pentru a sta ureche-n ureche cu un om minunat. Super-geniul din spatele unuia dintre cele mai fierbinţi şi mai rafinate label-uri suedeze – Labrador Records (The Radio Dept., The Mary Onettes, Afraid Of Stairs, Pelle Carlberg şi Edson, Sambassadeur, The Sound Of Arrows), de altfel mintea fantastică din camera ascunsă a cinci proiecte de succes în întreaga lume (Poprace, Acid House Kings, Club 8, Pallers şi, exact, THE LEGENDS!), vorbeşte cu mine despre perfecţiune, frici şi cel mai recent material “Over And Over” ieşit la lumină în 6 mai 2009. Când spui The Legends spui despre o trupă care a început într-o formulă de 9 oameni şi a sfârşit ca proiect de un singur om. “Prea mulţi înceţosează viziunea” spune Angergård. Indie pop zgomotos în moduri fatale. Bucurie în forme splendide. În 2010 a copt un noud disc Club 8, iar în 2011 a revenit şi cu gaşca AHK. E timpul evident şi pentru un nou material Pallers, debutul full lenght atât de mult aşteptat – care iese în acest foarte apropiat septembrie 2011. Sunete bune să te urci pe pereţi (sau în maşină) şi să-ţi iei lumea-n cap. Evadare definitivă. Omul este Johan, iar poveştile lui de viaţă se împletesc graţios cu inventivitatea şi libertatea pe care le arată în muzică.

VLAD STOIAN:  Cum ai devenit interesat de sunete?
JOHAN ANGERGÅRD: Am crescut înconjurat de ele. Părinţii mei ascultau tone de muzică întruna acasă şi în mod special am avut parte de audiţii Elvis… Tata e un mare fan! Aşadar, muzica a fost dintotdeauna ceva foarte natural în viaţa mea. Mereu acolo. Când am început să ascult synth pop ca Depeche Mode şi Kraftwerk pe la vreo 9 ani, mi-am dorit teribil să fac muzica mea. Şi uite aşa mi-am cumpărat o clapă. Dar n-am ajuns prea departe în ce m-am chinuit cu ea (râde)… Când am început s-ascult The Smiths şi The Jesus And Mary Chain, pe la 13 ani, mi-au trăsnit altele în cap: că vreau să am chitara mea şi să pot să fac cântecele mele cu ea. Cred că ăla a fost începutul carierei mele!...Prima oară am cântat cu cel mai bun prieten al meu – Joakim şi apoi, de asemenea, cu Niklas, fratele meu mai mare. În primul an am cântat în suedeză şi ne numeam En Regnig Dag (O Zi Ploioasă). Apoi am schimbat totul şi am început să cântăm în engleză: Acid House Kings.

Ce sfat ai da celor care sunt la început şi visează la o carieră muzicală în marea industrie?
Cred că ar trebui să se concetreze în primul rând pe făcutul unei muzici sincere, frumoase, fără să le pese prea mult despre ce spune lumea despre ei şi arta lor. Dacă se vor chinui prea mult să stea în atenţie, s-ar putea să piardă fix ceea ce este cel mai important: muzica şi ceea îţi trebuie ca s-o faci specială. Dacă vor să facă bani, mai bine să se-apuce de vândut computere, să lucreze într-o bancă sau ceva de genul ăsta…Şi să se oprească din făcut cântece.

Cum ai învăţat să fii perfect?
… Sunt departe de a fi perfect, dar sunt întotdeauna foarte confident viziunilor mele când îmi fac muzica. Sentimentul pe care îl am când am terminat un cântec nou… Este extrem de liniştitor şi mulţumitor… Cea mai grozavă răsplată… Îmi ascult foarte mult propriile creaţii şi sunt tare mândru de ele! (râde)

Ce e un cântec perfect pentru tine?
Ceva ce te mişcă în mod special şi te duce în locuri noi…De obicei e nevoie doar de un singur cântec pop pentru asta. Dar nu întotdeauna.

Noile piese sunt cu mult mai gălăgioase decât tot ce-ai făcut vreodată! Ce e asta? Te întorci cumva la sunetul pop sărit al primelor tale materiale?
Îmi ascult doar inima…Şi ceea ce vreau să fac fix acum cu The Legends, care înseamnă un singur om în momentul ăsta – eu, e să mă simt liber, liber, liber. Ceea ce simt în mine îţi pun în căşti. Schimbare bruscă de stil, întoarceri sau mai puţin întoarceri… Nu contează… E doar ceea ce simt acum! 2008 a fost un an nenorocit în viaţa mea personală şi am avut nevoie de zgomotele astea puternice ca să mă distrag de la mine însumi cumva. Altfel, dacă eşti foarte atent…Fiecare nou album este o reacţie la precedentul… Dacă pe “Facts And Figures” am fost foarte curat şi electronic, iată-mă acum violent, ţâvnos, murdar, versat şi plin de chitare. Şi e întotdeauna mai incitant să faci ceva ce nu ai mai făcut niciodată şi să explorezi feluri noi de sunete.

Vreun mesaj politic în muzica ta?
Nu sunt activist de niciun fel, dar votez, desigur, şi sunt sau nu de-acord cu o mulţime de lucruri…Însă The Legends nu e o trupă cu mesaj politic absolut deloc.

Cum începi un cântec? Cum ştii că este îndeajuns de bun ca să-l termini?
Dacă simt nevoia să-l ascult întruna după ce fac primul demo cu el, ştiu sigur că e suficient de bun încât să merite finisat. De obicei am idei cu ceea ce vreau să fac înainte de a intra în studio, dar nu scriu nimic până nu ajung acolo. Odată intrat în laborator, mă apuc şi experimentez la tobe, bas şi poate vreo chitară, pentru a capta cât mai repede starea pe care o am în minte. Câteodată se materializează fix cum simţeam în interior, alteori iese chiar ceva mai bun decât ce imaginam iniţial. Încerc tot soiul de variante şi experimente până să ajung la un stil clar şi la melodie.

De ce nu este The Legends cea mai mare trupă din lume?
Poate pentru că prea mulţi oameni au gusturi proaste în muzică?

Care e cântecul tău The Legends preferat? De la alţi artişti?
Acum, acum… Se poate să fie "Heartbeats" de pe noul disc "Over And Over", dar depinde în ce stare mă prinzi… Ăsta e probabil cel mai emoţional cântec pe care l-am înregistrat pe discul ăsta… Dar uneori am manii cu mult zgomot şi prefer "Always The Same" sau "Recife". Altfel, The Smiths - "I Know It's Over" este cel mai bun cântec făcut vreodată!

A fost vreun concept anume în spatele “Over And Over”?
Zgomotul poate curăţa şi distrage o minte suferindă, la fel cum poate distrage şi alte lucruri. Este un anume tip de armonie care poate fi găsit în stilul noise… Layere, distors, feedback… Au o viaţă numai a lor… Una în care te poţi scufunda şi ascunde. Cam aşa am simţit când am dat naştere noului material. Cu cât viaţa părea să nu mai fie aşa o pacoste, cu atât mai tare cântecele deveneau mai fericite, optimiste. "Monday To Saturday" a fost ultimul cântec pe care l-am scris pentru albumul ăsta şi se aude de la o poştă că are o lumină şi-o degajare aparte. E despre viaţa de zi cu zi şi problemele care apar când locuieşti împreună cu cineva.

Care e partea care te fascinează cel mai mult când faci muzică?
Primele stagii de creaţie. Naşterea cântecului.

Dacă ar fi să cânţi în deschiderea unei trupe dragi din trecut sau viitor…Pentru cine ţi-ar face plăcere?
Television Personalities.

Vreun artist care te influenţează în mod special?
Nu prea.

Pe scena suedeză? Ţi-e bine? Ai vreun loc anume pe ea?
Mă simt apropiat. Măcar la un anume nivel zis. Cu trupele de la Labrador cel puţin. Casa de discuri este a mea şi eu cred cu tărie în fiecare dintre artiştii aleşi. Dar când vine vorba de stil muzical, The Legends e ca o insulă pe îmi trăiesc viaţa mea separată şi, privit aşa, nu prea am legătură cu nicio scenă de niciunde. Cel puţin eu aşa consider.

Cum ai descrie muzica ta cuiva care nu te cunoaşte şi i-ar plăcea să asculte?
Valuri hipnotice de sintetizatoare distorsionate şi ecouri dulcegi de melodii săltăreţe, sub ziduri de feedback şi infernal de zgomotase chitare într-un mix modern cu white noise, pop din anii ‘60, indie şi krautrock. Şi aş adăuga că “Over And Over” merită 9 din 10! (râde)

Ce te inspiră să faci muzică?
Viaţa mea şi muzica pe care-o ascult. E aşa de simplu că uneori mă sperii… (râde)

Care e lucrul ăla fără de care un muzician nu poate exista?
Pentru mine: un computer.

Spune-mi despre un moment veritabil la un concert. Ceva ce nu poţi uita niciodată.
Primul meu concert Morrissey! În Copenhaga, Danemarca. 1991. Uimitor! Şi m-am ales chiar cu o bucăţică din tricoul pe care l-a aruncat în mulţime! Oh, Doamne!… My Bloody Valentine în Lund, în acelaşi an: Special! Când au cântat "You Made Me Realize" a fost ca o avalanşă, ca o tornadă…Ca un avion cu reacţie care-ţi trece fix pe deasupra capului… N-am putut auzi zile întregi!

Internetul vs. muzica?
Trăiesc bine împreună. Nu e niciun vs. Face mai uşoară competiţia cu marile case când distribuţia e aşa de simplă aici. De asemenea, promovarea e extrem de rapidă pe web.

Ai vreo trupă nouă favorită?
Probabil una care nu are cum să stea în competiţie cu The Smiths şi Television Personalities: Little Big Adventure e un proiect chiar frumos. (EP-ul de debut a ieşit la Labrador pe 13 mai 2009)

Numeşte 5 discuri care te-au influenţat până acum.
Cred că cele care m-au afectat cel mai mult sunt cele cumpărate înainte de 16 ani… Deci ar fi cam aşa…

The Smiths "The Queen Is Dead"
Artisti diversi - "Shadow Factory"
Depeche Mode - "Speak And Spell"
The Jesus And Mary Chain - "Psychocandy"
Fad Gadget - "The Fad Gadget Singles"

Ce iubeşti să faci când nu cânţi?
Îmi plac apa şi zăpada. Aşadar iubesc înotul, surfing-ul (dar mă descurc ca naiba!), schiatul…Sau, pur şi simplu, să stau fără un motiv anume în apă sau ninsoare.

Vreun cântec de pe debut care îţi face plăcere să-l cânţi live? Întreb pentru că discul ăla mi-a schimbat viaţa…
(Râde)…"Everything You Say". În special la primele concerte. A fost primul cântec The Legends pe care l-am scris şi a marcat începutul a ceva cu totul şi cu totul NOU.

Ţi-a spus cineva până acum că eşti un geniu?
Da. E dificil să accept aşa complimente… Dar cred că mă descurc până la final…

Care e dorinţa ta cea mai mare?... Pentru tine, pentru lume…
Vreau ca ceva luminos şi frumos să mă aştepte pe partea cealaltă, când voi muri. Altceva decât întuneric veşnic. Pentru lume… Îmi doresc doar ca oamenii să fie mai buni, mai calzi… Cu ei şi cu cei din jur…

Cum e să fii tatăl Labrador? Arătaţi aşa… Ca o mare familie. Mă rog, impresia asta o dă toată Scandinavia…
E un label mic şi eu mă ocup de cam toate lucrurile. E o parte din mine…Ce să mai! Încă mă bucur de toate lucrurile la fel de mult ca la început şi încă mai fac un scop din a convinge lumea să asculte aceeaşi muzică pe care o ascult eu. Mă întâlnesc des cu parte din trupeţii casei şi e foarte important pentru mine să plac nu doar muzica lor, ci şi oamenii din spate. Deci da. Suntem ca o mare familie!

De ce ţi-e frică?
De moarte. Ea face ca orice altă frică să arate stupidă şi neimportantă.
 
Ce e muzica pentru tine?
O evadare, o revelaţie, bucurie, distracţie, o şansă să fiu împreună cu oamenii care îmi plac, un fel de-a mă exprima, o cale să mă simt bine cu mine. Ceva care mă ţine ocupat şi curios… Muzica e lumea toată pentru mine.
________________
Proaspăt căsătorit cu scandinavă blondă (aproape pleonasm) şi cu un prim copil născut în primăvară, alături de partenerul său muzical de duo – fotograful Henrik Mårtensson – Johan se pregăteşte să lanseze pe 27 septembrie 2011 albumul întreg de debut Pallers numit The Sea Of Memories. Primul single - Come Rain, Come Sunshine – tocmai ce-a scăpat în iunie, destul cât să deschidă apetitul pentru un material ghiftuit cu pop-ul cel mai elaborat al momentului. Enjoy.

interviu de VLAD STOIAN