Hipsterist vorbind avem California cu partea ei de surfisme adolescentine, ceţuri date de sclipiciul picăturilor de apă pe pielea sportivilor visători, Pichfork, psihedelia à la légère, dream pop shoegaze Best Coast Boat Club Real Estate Washed Out. Tehnic şi istoric vorbind, este vorba de două surioare blonde, Sky, 16 ani, la chitară, şi Piper. Lor nu le place vara, stau cu buldogii în casă şi, acum vreo doi ani s-au apucat să cînte. De atunci au scos indie, ca Pearl Harbor - Calistonia Dreamin şi Wish We Where Here, şi major ca Puro Instinct la Mexican Summer albumul Headbangers in Ecstasy – 2011. Au cîntat pe aceeaşi scenă (şi) cu trupele cu care sunt băgate în aceeaşi oală, au avut deja turneu mondial. Ceea ce mă prinde definitiv la ele este maturitatea instrumentaţiei şi a compoziţiei. Foarte profy gagicele, afară de talent pentru a transmite stări, se mişcă şi foarte bine prin bucătăria sunetelor. Descriptiv vorbind, muzica este tristă şi frumoasă. Evocă nostalgii. Sintetic vorbind, muzică americană de mers tare cu o maşină europeană, la apus, pe serpentine, cu marea într-o parte, şi cu viaţa, oricare ar fi ea, în spate. Deşi nu au dezamăgit încă pe nimeni, după cum vom vedea în interviu pizdele sînt gata să ajungă departe. Cum ar spune Stoian am rămas cu gîndul în ele.

Acum doi ani-jumate am auzit Joy Formidable cu Austere. Eliminand toate cliseele, piesa aia trebuie auzita foarte tare, asa cum o puneam in spate la Control de se auzea pina in fata la bar peste Cliza, de venea patronatul cu intariri s-o dea mai incet. Joy Formidable suna uluitor in concert, piesele sint produse in asa fel incat sa dai FOARTE TARE si sa faci chestii FOARTE DEMENTE.

Se intimpla rar ca o trupa sa fie sustinuta in aceeasi masura de reviste “naive” de larg consum precum NME sau, mai rau, Pitchfork, sa cinte la Glastonbury si alte asemenea si sa o auzi pe de alta parte la radiouri precum Dandelion (inspired by John Peel) unde in 2009 au avut doua piese in Festive Fifties (Whirring pe locul 8). Desi dintr-o zona in putrefactie (brit rock) micutii galezi s-au miscat foarte bine. Si creativ si comercial.

De curind s-au intors din al treilea turneu in State, unde au facut ravagii. In cuvintele lui Ritzy: “I love it, you’re so noisy! It’s fucking brilliant! It’s fucking beautiful!”

Îmi scot căştile, pun stop la “Heaven Will Wait” care e pe repeat de două ore şi înghit în sec. De vorbă cu Johan Angergård! După vreo şase ani de admiraţie lucie, într-o fugă telefonică până în Stockholm pentru a sta ureche-n ureche cu un om minunat. Super-geniul din spatele unuia dintre cele mai fierbinţi şi mai rafinate label-uri suedeze – Labrador Records (The Radio Dept., The Mary Onettes, Afraid Of Stairs, Pelle Carlberg şi Edson, Sambassadeur, The Sound Of Arrows), de altfel mintea fantastică din camera ascunsă a cinci proiecte de succes în întreaga lume (Poprace, Acid House Kings, Club 8, Pallers şi, exact, THE LEGENDS!), vorbeşte cu mine despre perfecţiune, frici şi cel mai recent material “Over And Over” ieşit la lumină în 6 mai 2009. Când spui The Legends spui despre o trupă care a început într-o formulă de 9 oameni şi a sfârşit ca proiect de un singur om. “Prea mulţi înceţosează viziunea” spune Angergård. Indie pop zgomotos în moduri fatale. Bucurie în forme splendide. În 2010 a copt un noud disc Club 8, iar în 2011 a revenit şi cu gaşca AHK. E timpul evident şi pentru un nou material Pallers, debutul full lenght atât de mult aşteptat – care iese în acest foarte apropiat septembrie 2011. Sunete bune să te urci pe pereţi (sau în maşină) şi să-ţi iei lumea-n cap. Evadare definitivă. Omul este Johan, iar poveştile lui de viaţă se împletesc graţios cu inventivitatea şi libertatea pe care le arată în muzică.

In dimineata zilei de vineri 22 mai 2009 m-am trezit foarte mahmur dupa 4 ore de somn. La ora 12 trebuia sa fiu la Hotel Capitol sa vorbesc cu Legendary Pink Dots care aveau sa decoleze peste trei ore. Eram toti (si eu, si ei) epuizati dupa doua nopti de concerte la Control. Eram totusi linistiti, ne facusem bine treaba, intelesesem ce era de inteles. Publicul (diferit in cele doua seri) se prinsese cumva ca e vorba de ceva de care nu dai cu nasul prea des. Am vorbit cu Ka-Spel si The Silverman ca trei babe vreo ora, discutie din care o parte e mai jos.