Avec - music magazine

Madlib a imprumutat numele unui joc de copii, un fel de spanzuratoarea, la el jocul de cuvinte traducandu-se in improvizatii ad libitum la turntables. Dat fiind contextul, pastreaza hip-hop-ul mai curat ca masina de spalat. In ordinea lui preferata e DJ, producator si MC, si inca cel mai prolific de dupa 2000. A colaborat cu Mos Def, De La Soul, Ghostface Killah, Talib Kweli, MF DOOM, Erykah Badu si J Dilla. Emcee a fost doar sub pseudonimul Quasimoto unde inregistra peste instrumentalul incetinit ca sa il aduca apoi la viteza normala si sa nu mai sune ca Barry White, cum il porecleau tovarasii de breasla.

Cele doua albume Quasimoto au fost scoase la Stones Throw Records , cu care era vorba sa colaboreze si M.I.A. (si ar fi facut o treaba buna).Ultimul a fost The Further Adventures of Lord Quas, cu trimitere la albumul lui Jimmy Smith si Wes Montgomery si cu o coperta dupa primul album Frank Zappa, cu un pop-out cu Freak out! in dreapta jos. Foarte bun album. Alte proiecte au mers pe jazz si funk, a facut tribut Stevie Wonder si Weldon Irvine cu Yesterdays New Quintet si cu Young Jazz Rebels.

Beat Konducta in Africa face parte dintr-o serie de 12 albume Madlib Medicine Show scoase in fiecare luna a anului. E o calatorie in Africa, cum anunta si stewardesa la inceput, cu multe interludii din ghiduri turistice din ’50 si ’60, documentare si interviuri. Pe la mijlocul albumului vorbeste de masturbarea muzicala din vest, cum o vad artistii africani si cum 80 de minute cat are albumul incearca sa te trimita in imensitatea Africii. Madlib a scris o scrisoare de dragoste pentru pamantul lui cum a stiut mai bine, cu turntables si 43 de piese, ceea ce nu e neobisnuit pentru el. Are sample-uri de jazz, funk, pop si proto-punk african (pe The Show - Inner View). Nu se simte lipsa vreunui emcee, multe din melodii sunt de ascultat si in afara contextului albumului (Warrior’s Theme, Obataive, Chant 2, African Map Watch etc). Beaturile sunt puse perfect, are tot ce ii trebuie pentru un album bun, mai putin ce ii trebuia sa fi ajuns pe compilatia de la Cupa Mondiala. Tot din Medicine Show, Madlib ne scotea luna trecuta la lectie cu Miles, Ornette, Pharoah, Herbie, Mingus, Ra, Dolphy, Ranelin, Deodato si Coltrane. Clar o sa mai faca multe.

Mai acum un an, eu alaturi de alti cetateti ramasi onorabili ne-am dat in cap cu muzici live, beri si niste iepuri cu pilaf la Szigetul mai mic din Targul Mures. Iata mai jos impresii la cald de atunci.  

M-am cam speriat in seara concertului cand am vazut ca in Control e pustiu. Mi-era clar, vor fi 50 de oameni in sala, din care 20 de rocari. Pana la urma n-a fost chiar asa, nu stiu ce a facut Florin, dar aflu in Insider cum sta treaba: comunicat, multe sms-uri, telefoane, futere de timp si nervi: ca-n viata! N-a fost chiar asa deloc, pe la jumatea solo-ului Congs for Brums al lui Ches Smith, sala umplandu-se.

Motto: “MUZICA ELECTRONICA ESTE MUZICA SIMFONICA A GENERATIEI NOASTRE!” – Ioana Calen.

Rokolectiv 2010 a avut loc pe 25 aprilie, duminica, la MNAC. Inceputul a fost digital, artsy conceptual si ‘post: NABAZ’MOB – Opera for 100 smart rabbits. O corala de iepuri, monumentala. Importanta si gravitatea momentului ne-au redus la tacere: in fata se statea jos, meditativ, iar cei care se ridicau pe varfuri in spate erau la fel de patrunsi, cineva chiar s-a dat cu capul de perete, in linistea singuratatii muzicii celor 100.

Desi in interviu Alan Wilder mi-a spus ca setul Recoil - A Strange Hour With Alan Wilder & Paul Kendall de la Ark are parti groovy insa tinde spre mai mult, stiam unde merg si ce se va intampla. Multi insa cred ca nu au stiut, si au parut post-factum dezamagiti, nejustificat, bineinteles. Probabil ca o parte venisera pentru Depeche Mode.

Desi vazusem dupa aplauzele puternice prelungite a la Sala Palatului ca omul a avut succes (si inca are), cand am iesit de la concertul lui Perry de aseara, dupa ultima piesa, Severance, am vrut sa aflu pareri. In afara de cateva figuri plictisite (ale caror maini erau rosii de la clampanit), am primit numai "extraordinar, ce muzica sensibila!", si chiar "stii daca se face vreun after-party cu ei si unde?" Din pacate nu...

Lars von Trier este genul de regizor care asteapta actori de toate natiile in Copenhaga pentru casting. Asta nu din exuberanta, precum Fellini, ci pentru ca are rau de avion. Este una din nenumaratele fobii de care sufera. Genul de regizor care se deplaseaza cu rulota pana la Cannes si nu iese din rulota aia decat cu mana, cand i se inmaneaza Palme d’Or-ul. Insa, oricat de simpatic ar parea, Lars von Trier este un misogin. Antichrist - ultima sa productie - o dovedeste.

Andy Bez (tobe), Emma Kupa (bas si voce) si Danny How (chitara si voce) s-au cunoscut pe terenul de antrenament al echipei Sheffield Wednesday, acolo unde, la echipa de copii, formau un trio ofensiv foarte promitator pentru Premier League. Dupa dezastrul de la Hillsborough, ceea ce li s-a intamplat celor trei copii a fost una din cele mai mari catastrofe din istoria Angliei. Sexul femeiesc al Emmei a facut ca varful impins sa fie exclus din echipa, ceea ce a fost prea mult pentru colegii ei Andy (conducator de joc) si Danny (mijlocas de constructie), acestia renuntand la perspectivele banoase (si sportive) grandioase ce ar fi fost concluzionate odata cu semnarea unor contracte-record, pentru a se muta la tara cu familiile lor.

Cel mai mare sat din Anglia nu era pregatit pentru o revolutie sexuala in fotbal. Departe de cele 7 dealuri, in padurea rece, ei si-au reconstruit viata, tot impreuna: si-au facut trupa. Faptul ca sunt foarte buni (si) la ce fac acum, a facut ca orasul indestructibil sa-i cheme inapoi.

In 6 zile ei au inregistrat un album de 13 piese, genial. Sheffield este un oras de piatra, un oras foarte muzical (Warp Records, sheffield-post-punk, industrial, Cabaret Voltaire, Jarvis Cocker, Joe Cocker, Moloko etc). Standard Fare nu suna a nimic de mai sus; Noyelle Beat are cel mai simplu ambalaj indie-rock in care gasim un melanj sublim de “plictiseala, tanjeala, sex, exaltare, disperare si fericire” care il fac unul din cele mai bune albume ale anului: suna exact asa cum trebuie si asta i-a facut sa fie cantati de BBC One, BBC 6 Music (condoleante), XFM, Dandelion.

Vocea Emmei imi evoca Headless Heroes sau Camera Obscura, contine parca un univers mult mai complex. Chitara distonanta stridenta (Fender Jaguar) suna asa cum ar trebui sa se auda ceva in capitala mondiala a otelului. Piesa 11.Dancing are toate calitatile unui hit: e saltareata, simpla ca linie muzicala, are o rupere de ritm devastatoare, exploziva, nerv, este foarte fredonabila iar versurile sunt sfasietor-optimiste. Cred ca suna bestial live, ca vor ajunge mari si nu astept sa fiu contrazis in aceasta privinta!

http://www.myspace.com/standardfare