Week-end-ul vieţii s-a săvârşit. A venit ca prin minune. După multe sclofoceli în serie îngropate în regrete eterne, am luat parte la punerea botului şi ne-am cărat cu ochişorii semi-închişi spre Buftea Minunilor, respectiv în locaţia celui mai, măcar aparent din afiş, decent fonic festival.ro realizat până acum în România. Două zile de spectacol la iarbă verde, în împărăţia Ştirbey, acolo unde lebedele stau laolaltă cu raţele pe pietroaiele din lac iar paznicii îţi spun să nu staţionezi pe pod din motive misterioase. Probabil pentru că dacă staţionau încă 100 ca mine... Ar fi căzut lemnăraia peste lebede. Bere, whisky şi femei... Tot ce vrei... Chiar şi blonzi slabi, înalţi, cu vene proeminente pe braţe cum îmi foarte place mie... Un total de vreun 5000 de oameni foarte rasaţi ai patriei, semn că încă există şanse pentru festuri destinate strict melomanilor docţi şi selectivităţii altfel decât între două labe matinale. Am zărit exclusiv lume de bun simţ şi foarte aerisită vestimentar. Mă rog, excese s-au mai perindat. Având în vedere cazuistica actului de prezenţă... Era şi normal să punem ce avem mai extra-cool pe noi şi să expunem cât mai făţiş că nu suntem chiar taica-nimeni printre găozarii ok din urbe, să ne remarcăm rapid şi strident, altfel cu brumă de tacit, modest şi neobservabil... Înduioşător!... Anyways, dulce şi simpatică toată gestica, n-am ce zice by this very time... Altfel, pro-clorofilă all stars!... Furtunaş ţâşnitor de jet Warmer Clismic fix în floarea băltoacei căptuşită cu pomi sălbatici de-o parte şi de alta a amplasamentului hidro. Senzaţii de fântâni arteziene estompate. Cârnăciori cu cartofior şi sălăţică/chinezărisme şi fierturi/orez cu piept de pui şi alte deliruri exotice - pe două jetoane juma’ – la cincizeci de metri distanţă. Rând lung cât tot podul peste apa internă la veceurile prea puţine, dar pline de aşteptări nas-în-cur romantice. Multe crenguţe, miresme de fagi transformaţi în plopi şi pini invizibili, cu trunchiuri groase, înalte, bune de pitit după ele şi acordat o muie îngenunchiat între uscături. Poieniţa de relaxare cu logo-uri Orange cât să-ţi intre-n cap ce înseamnă portocaliu pe lume. Teren de jocuri şi concursuri pentru cei care aveau poftă de un transpiraj la coaie chiar şi veniţi la muzici în direct. Zone cu wind tunnel, cinema-uri diverse, terase de evadare la apus... Cort gigant de nunţi gol, ghiftuit cu ecrane şi compartiment de tatuat temporar logo-uri cu pisicuţa, delfinul sau fluturaşul abonamentelor spermei pe piept sau antebraţ... Ce mai!... Cam tot mediul înconjurător care să-ţi confere acea stare de bineţe infatuată neasfixiantă. Una peste alta, Summer Well a avut multe alei. Multă natură acoperită în vederea protejării cu petice de cârpă gri. O scenă. Un singur ecran îndepărtat spre neholbare cu lupa. Sunet slab în volum, dar calitativ şi ordonat până la jumătatea teritoriului. Spun din start că mai simţeam nevoia de încă un ecran şi încă nişte boxe decibelice mai spre coada găozului, acolo unde lumea sta în dos la morfoliri de idei mai ceva ca la Gleastănbărri. Inocent dar masiv. Am văzut rateuri mult mai ratate la prima ediţie. Şi exemplele sunt lungi şi inutile. B’estfest ar putea lua notiţe pentru un succes aproximativ şi revenire la decenţă în 2012. Summer Well a fost mega în banca lui şi de-un bun simţ pe care l-am tot urlat altora. Fără fiţe jenante, fără scremeri, cumva atent inconştient la toate criticile aduse întruna scenelor lacrimogen de pe-lângă autohtone. Nici nu mă mai interesează cine ce a sponsorizat ce şi cât de mari au fost abţibildurile cu pisicuţe scăldate în oranjadă plutitoare în aer... Atâta vreme cât ceea ce am simţit muzical/social a fost un rezultat mult peste satisfăcător, absolut direct şi remarcabil notat cu 8 din 10, plin şi fără rezerve.
Sâmbăta Nenesimţirii Acceptabile ____________________________________
Avem cu ce, aşadar în sfânta zi de 13 am plecat cu Land Rover Freelander-u’ prin gropile Bucureştilor Noi şi-ale Mogosoaiei, chitiţi ca o Chitilă să nu pierdem din ochi vreo ciungă de Chew Lips principală. După peripeţii de semi-dezorientări, pierderi de drum pe hartă şi aşteptat doujdeminute la o trecere de cale ferată, cu o circulaţie infectă ornată în surdină cu Richard Ashcroft – A Song For The Lovers de pe o Guerrilla în paragină, am ajuns din timpuri utile pe la vreun 16:00 la treabă, într-o parcare semi-goală şi cu un calm desăvârşit la intrarea în Domeniu. Totul aşternut în cânturi de păsărele de mare ambient şi printre puncte de flegmat jetoane ici şi dincolo. Cinci lei unul = o bere/un suc/o apă plată/cam tot ce vrei. Chew Lips - oboseli colţ cu Bristoluri Leeds-uiste est-londonistice cântate ultra dezmembrat şi uitabil. Erau şi ei obosiţi, eram şi noi. Am dormit sau am stat de vorbă? Nu ştiu ce-am făcut în timpul şifonării cântate amatoricesco-confundabil. Grafitti6, în afară de solistul fizic cu care m-aş fi futut io, masa de pizde însetate şi restul poponarilor cu tupeu din insula mirajelor welluite, n-au nimic remarcabil. Jet. Apoi Mystery Jets – prea 2008 ca să nu îmi fi luat ceva de mâncare cu ei în fundal şi să-mi îngroş guşa de pepsicoman. N-aş zice că nişte slabi totuşi. Frumuşel aşternut. Cam fără vlagă. Am început să recunoscut compania de sunetişti la festuri în funcţie de cântecele puse în timpul soundcheck-urilor. Sunt mereu aceleaşi piese. E incredibil... După ceva aşteptare cu Coldplay - Live 2003 în surdină, căci inginerii de sunet nu au avut inspiraţia să aleagă un disc mai decent de umplut spaţiile... Noisettes – costum alb spectaculos pe solistă zărit din întuneric beznă, vocalize gospelicoase foarte energizant transmise, imnuri a capella cu brichete neaprinse, cam toată muzica de radio amywinehousisifică de care ne-am putea lipsi toţi la o adică. Plan B – deschidere cu beatbox drum-and-bass/dubstepisto-disco-dezmembrant înălţător şi formidabil, declanşator de guri căscate, continuat cu o oră+ deplorabilă de cover-uri pişate şi muzică de bar fără clienţi care m-a făcut să-mi iau camarazii şi să mă tirez spre căşile noastre din urbe. Din informaţii auzite la drumul mare, cam toată lumea s-a plictisit grav şi a plecat după intro-ul dokakaist. A fost ziua unu aka acea zi de umplutură prin care organizatorii să scoată nişte bani în fundal cu mediocrităţi ieftine pe contract, alese dintr-o listă de ofertanţi liberi neatractivi, available şi nu-foarte-interesanţi, nechemaţi de nimeni vara asta prin vreun loc de faimă fierbinte. Am gustat, nu dezgustat, am plecat. Un 6.5 spre 7... Poate că totuşi merită întregul film al zilei... Ceva de trecere pe semestru, după teza la biologie, coroborat cu rezultatele de la lucrare...
Detalii de esenţă şi alte săpături sub piele s-au post-desfăşurat prin restaurante mai apoi, unde alături de veterani muzicanţi şi alţi prieteni geniali am luat în taclale sensul creativităţii de calitate din România Căcănăriei Indubitabile, sfătuindu-mă cu Polochord printre halbe că e cazul pentru ceva mai big decât big-ul în cariera lui aflată la început şi că în condiţiile muzicii lui şi ale single-ului de debut extrem de isteţ expus şi interpretat se impune startul unei colaborări cu label de treburi majore şi succes bine expus. Prea multe miracole care nu se conştientizează din timp... Am pus diverşi în discuţie - Monty Clunk, Minus, Huzur şi VRT (de curând reinventat) – şi ne-am deprimat/optimi(st)zat despre calea vieţii şi reaprinderea tupeului în suflet. După degustări de Quatro Fromagi-uri pline mai mult de cocă, am zburat spre scremerea de classics desfăşurată în deja plictisitoarea Grădină Berlin unde Emap, Fouchat sau Surround Around Sound şi Hijack adormeau lumea cu piese vechi dulcegi. SAS o ard recent parcă cu prea mult chillwave drogant, nu tocmai rău, dar nici cel mai bine. Lumea se reinventează incontrolabil şi devine uşor inconfortabil audio. Nu mai ştii pe cine te duci să vezi şi cum mai sună care. Beţie generală şi conspectări cu Alexandru Jijian despre ce mai înseamnă să fii digei, olimpiade la fizică, ipocrizia băieţilor cu Jaar live, talentele puştilor de rough French electro, oameni proşti şi evenimente prin cur. Apropo de cur şi reorganizări, Matei Bălan (The Bubble) a reconfirmat că se lucrează la evoluţie, deja se creează un pact discret între Maschine – The Bubble – Color şi eventual Circus, 021 nu prea vrea comuniuni. Rămâne de văzut ce se decide finalmente despre evitarea suprapunerilor de evenimente şi armonia unisonului orgasmic în sezonul septembrie 2011 – august 2012.
Duminica Fineţii Incomplete __________________________________________
The Raveonettes după Chapel Club şi înainte de boringioşii The Wombats a fost singura schimbare în programul concertelor. Alex Clare n-am apucat, dată fiind somnolenţa interminabilă adunată în prima zi şi întârzierea primei mele curse speciale cu RATB-ul. Pierdut printre papură şi poduri de autostradă ca-n Kansas, pe alt traseu decât ăla cu aşteptatul trenului să treacă, ascultând discul de debut Rangers şi gândindu-mă la un blond cu dinţi perfecţi de pe scaunul din faţă... Am ajuns. Pe Raveonettes i-aş fi visat, pentru o orgie maximizată, aşezaţi înainte de Interpol, aşa cum vag promitea iniţial programarea de pe afiş. Superbissima prezenţă a blondei scandinave Sharin, ajutată de sora la fel de fotogenică dar mai bruneţea, a reuşit să umple golul trist făcut de un Sune cu probleme la coloană băgat în spital. Lust Lust Lust, gătit cu întoarceri şi reveniri în primele şi cele mai actuale discuri ale duo-ului de shoegaze prea modern ca să nu zici You Made Me Realise într-un orgasm bloodyvalentinic ascuns pe sub tricou. Chitare arţăgoase, prezenţă şarmantă, râgâieli de roughness danez de neratat pline de sickness gătit în tobe electrificate de pe pantofi de divă rock pasională. Am vorbit, am vorbit, am vorbit, am văzut lebedele iar.
Am început să ascult Interpol prin 2002, când descărcam PDA de pe site-ul MTV, alături de Ryan Adams – Nuclear. Paul Banks are o poezie extra rară. Artă. Excelenţă live. E frumos de leşin, are aceleaşi cămăşi negre infinite purtate cu cea mai cuceritoare graţie, aceeaşi bentiţă pe muşchiuleţul antebraţului drept, acelaşi darkness blond de ţâşneşti doar privindu-l şoptind But if your life is such a big joke, why should I care?... Am vrut ravisanta revoltată Not Even Jail, ezoterica şi sângeroasa alintată Hands Away, curvăsăria The Heinrich Maneuver aka ultima clipă de Interpol adevărat din ultimii şapte ani de la Antics încoace, senilizanta distrusă-n creieri Say Hello To The Angels şi cutremurătoarea plină de tumori dureroase alienante aka imnul anxietăţii prelungite din goluri de iubire Leif Erikson... Şi au fost!... Le-am primit!... Interpretate impecabil, la un nivel senzorial greu de descris fie şi cu tot palmaresul metaforelor mele deochiate de care sunt giga-para în-stare. Este oficial cel mai bun concert pe care l-am văzut live în România până acum în viaţa mea. Fără alte adăugiri penale. L-am pur şi simplu AVUT pe Paul Banks! Ah, şi n-am zis nimic de toată bucuria de pe faţa dragului de Kessler? Omu’ ăsta zâmbeşte tot timpu’ sau ce dracu’?! O motricitate simpatică greu de etalat de alţii la chitara aia pe care-o mângâie feeric la fiecare cotitură de Slow Hands... Cum nu s-a mai văzut prin sălbăticia Buftei. Şi dansul ăla atât de personal cu datul din călcâie ca un cocoş-călăreţ ciocnindu-şi pintenii... Fuckin Jizz Us Christ, sunt încă în orgie aici... Sunt oficial o pizdă tripată pe indie rock 2004. Mega swag pe capu’ lor, fata mamii... O altoire de simţuri, o reînviere de senzaţii tari, o rechemare la divan, o retrezire la visare... O sugere de pulă plutind pe ape albastre... Evilcurat.
Chiar dacă ultimele două albume sunt pline de frângeri duse cu pluta de psychedelisme experimentale şi ambient îngropat în vibrato-uri prea-făcute de alţii înaintea lor... Îi spuneam şi unui prieten că s-au grăbit, probabil şi mânaţi de vieţi personale agitate (plecarea lui Carlos din trupă, discul solo plentist şi idilele îmbibate în dulce sirop ale lui Banks, side-proiectul lui Sam Fogarino cu Adam Franklin din Swervedriver aka Magnetic Morning etc.) să scoată materiale forţate de contract dar cu lacune majore în zona hituri sau piese cu refrene uşor de amintit (cum pe primele două cd-uri avem la greu).
Profi shit. Totul pe ceas, tati... Sam încheind cu GOD BLESS YOU... O singură revenire în urale pe scenă... Maturitate, friendliness, candoare împărţită pe bucăţi bine secţionate, ca nişte felii de tort tăiate egal la aniversarea de zece ani de căsătorie cu fata prea bătrână, ca la sărbătorirea unui deceniu de când nu mai suntem aşa proşti ca pe vremuri. Totul fantastic şi totul parcă prea puţin. Aş fi vrut 5 ore cu Interpol, vă rog faceţi o aroganţă şi readuceţi-i vara viitoare! Avem nevoie de festivalul ăsta! Era cazul să în sfârşit apară ceva sănătos la cap după tot căcatul pe care îl mănânc pe unde pot despre niveluri jalnice în orice.
În loc de epilog... __________________________________________
Summer Well a fost despre o boemitate care lipsea peste tot în lehamitea cu noroi uscat la coapse în mioritismu’ sculării de pulă locală general. Mi-a plăcut divers şi m-a lăsat cu frazare articulată, tupeu şi lumină în suflet că se poate (încă!) şi BINE pe lume. Curios lucru că nu şi-au făcut apariţia hipsterii-default ai urbei. Nu foarte multe feţe excesiv-cunoscute. Am rămas îngândurat, oh, vai. În schimb am ochit-o pe Nadina, din păcate fără Mariuselul meu preferat lângă ea. Sau chiar pe alternativul Călin Goia de la Voltaj.
Vara asta a mirosit şi încă mai pute ca scenele cu ţâşnitoare ironice-n iarbă pe Soare arzător din ecranizarea romanului The Virgin Suicides. Să sperăm că nu-şi mai taie nimeni important venele şi începând cu toamna asta... Sofiile Coppola şi oamenii blânzi cu aventuri senzaţionale în cap se vor uni şi aduna sub hrube şi bârloguri cu ceva învăţăminte şi concluzii despre noi direcţii constructive.
Micii întreprinzători – probabil se vor organiza în unisoane evitatoare de penibilism şi suprapuneri painful, Yours Truly vor lăsa glumiţele de începători în ale indie-ului cool şi vor face ediţii secunde perfect aranjate cât să-i închidă gura şi subsemnatului (fără să mai fie nevoie să implore oameni să scoată de pe wall-ul Facebook susţinerea textului meu), Livada şi echipa armonioasă a festivalului cu nume de cântec Interpol vor coace în tihnă pentru anul viitor un episod doi cu mult mai minunat şi mai vârtos al acestui proiect fantastic şi atât de hrănitor pentru deşertul mioritic demn de noduri în gât şi sprâncene lăsate-n jos.
De recomandat pauze mai scurte între concerte şi nume mai celebre aşezate în liste mai lungi, eventual pe trei sau patru zile. Cu avânt şi încredere, pentru că mi s-a părut peste toate: UN SUCCES. Experience Music Differently chiar a fost un headline inspirat în sensul bun pentru ce a însemnat acest fest cap-coadă. Fără să mai frecăm la rece piciorul de lemn, Summer Well a însemnat Interpol şi Raveonettes, crema cremelor gen. Vedeţi cum faceţi cu banii şi axaţi-vă pe încă 4 nume la fel de puternice anul viitor plus două ceva mai supreme şi vă garantez că vă voi lucra locul unu pe podiumul necretinismului şi excelenţei naturale cu mâna mea! Evitaţi de câte ori aveţi ocazia susţinerea senzaţiei de cimitir prin invitaţii spre toate vechiturile overrated ale mapamondului. Enough cu delay-ul etern al destrăbălării cu papion!
Simt să mulţumesc unui ceva invizibil, probabil oamenilor care au copt ideea genială a acestei manifestaţii înecate-n verdeaţă ascultătoare de muzici şic, şi să îmbrăţisez for the first time in a long time o organizare concentrată pe calitate şi nu cantitate. Nu mai zic că absolut totul aproape gratis, contra unui cost extrem de permisiv pentru Sărăcimea Română.
Jos jobenul pentru nepromovarea căcaturilor româneşti ieftine (aş vrea să nu dau nume, se deduc oricum uşor) şi crearea unui mediu special amenajat pentru delectarea creierelor decente rămase pe-acasă vara asta. N-aş mai adăuga că rămân mereu cu acest jind neterminat ca cifra magică 6000 aka poporul-public pentru astfel de facturi de întâmplări... Să crească naiba odată! E oare România aleasă şi cultivată strict în zona 10000 de persoane?!... Oh, Doamne.
N-aş plusa exclusivist pentru un NU-ROMÂNIA general, mai ales că partener observ c-a fost şi tanti Udrea cu a ei campanie coclită pro-Ţara Găozului Crestat cu Ieşire-n Veceul Firii, s-ar bate intenţiile prea cap în cap... Şi-aş sugera (tot io!, ăla care urăşte scursurile locale cu o maximă largheţe şi deschidere de inimă...) şi o scenă de românaşi la intrare în grosul frumosului – poate situate fix în primele ore ale viitoarei ediţii. Dar să fie strict pe zona de electronişti rasaţi antrenaţi şi de mult bun simţ, against all the waves, gen numele despre care discutam la mese festive cu Polochord, el însuşi un personaj plin de potenţial artistic muzical, aflat într-o zonă propice de apariţii în deschideri de uşi ale Mierii.
Sensul spre calitate îl dau oamenii cu magie în suflete. Sponsorii cred inimi zvelte.
Summer Well a fost lecţia 1 că se poate foarte bine ceea ce trebuia să se poată de prin 2007 încoace: Stare de bine, calitatea 1.
Era rece. Acum e cald.
La mai mare!
VLAD STOIAN
