VINERI | DESTUL DE STARFUCKER, APROAPE 1979
Joshua Hodges, leadsingerul Starfucker a stat vreo zece minute cu mine la taclale despre ce mult le place România şi cât de primitori sunt oamenii. Atâta fascinaţie pentru poporul ăsta găozist şi brutal că după concert, la plecare, le-a ieşit pe nări. Taximetristul cu care s-au cărat de pe gangul odeonist, prost din fire fiind, l-a pocnit pe unul dintre membri în botic pe motiv că nu înţelege câţi bani trebuie să plătească pe căcatul de cursă. Handicapatul respectiv, probabil pe modelul local Deşi costă 50 de lei, aş vrea 100 de euro!, s-a luat în conflict cu săracii oameni care-au refuzat să dea unui bou mai mulţi bani decât înţelegeau şi ei că trebuie, fără ca bişniţarul nocturn cu dacie nova galbenă să-şi facă vreun milimetru gând că ar putea, mega întâmplător, să poarte în maşină chiar nişte fiinţe respectabile şi de mare muzicalitate, aflaţi la startul debutului lor de turneu european. Halal premieră, dar de ce dracu’ să nu ne mânjim cu retarzi de câte ori avem prilejul... Ar fi şi culmea să nu dai de câţiva proşti get-beget în periplul prin voma lui Bucur. Ar fi şi păcat. Te-ar bufni vreun plâns. Iremediabil şi suav, cei trei gagii-parte creativă din band + cei doi ajutători live şi-au făcut în jur de-o oră+ o treabă foarte, foarte elegantă. Nu ştiu exact cum funcţionează sunetul din camera de concerte a clubului Control, dar secretul pare să fie: du-te mai în faţă ca să auzi mai bine!. Mulţime? Frapant de numeroasă şi ea – la vreun 300+ sosiţi de te miri unde. Lume frumoasă, interesa(n)tă. La Bury Us Alive... Toată sala în delir... Mi-am amintit de-acum două săptămâni, când auzeam piesa într-un episod nou de How To Make It In America şi mă gândeam cât de excitant e c-o să-i văd în foarte puţin timp live, la mine acasă, aici, aici unde e din ce în ce mai ceaţă... O seară de excepţie calitativ care n-a făcut decât să redemonstreze şarmul seriei New Pop Order, exclusiv admirabilă şi fără niciun motiv de contestaţii şi neplăceri până în acest moment. Vreau o continuare a acestui serial foarte rar şi în 2012. Până acum fiecare episod a fost prea delicat ca să mai scâncesc ceva.
După caramelele electro-everything din Control, cadou din partea unei trupe profi cu un comportament live vizibil rafinat şi la obiect, m-am trezit în şoseaua mare cu patru direcţii în gând: oare Papiota? oare Black Strobe în Gaia, oare Fratelli, oare Spayer?... Pentru că mă tenta locul mânărit şi deocheat de maestrul de ceremonii Ştefan Munteanu aka AmDraci Ăla, proaspăt deschis acum o săptămână, am purces printre chioşculeţele, vinişorul cald şi covrigeii strudeliţi ai Lipscanilor, să vizitez nemărginita locaţie şi să gust siropoasa atmosferă, măcar din afiş zică-se, preparată cu doi grei Disco locali – frumuseţea încă nedescoperită la maximum din pielea lui Heion+ febleţea plecată imediat dupa gig înapoi în Anglia – Andrei Idu aka The Legendary 1979 Orchestra. Remixuri Funky-Nu Disco la chestiuni 2-step/Garageioase, vibraţii de plutire, sunet bunicel şi o strâmtoare feroce a locului care face numai bună şi posibilă seria de atingeri accidentale prin locuri nepermise de care ţi-era dor de-o vreme. La Papiota nu se poate respira taman bine şi rişti asfixirea fără vreun Orbit sau băutură cu mentă printre degete, fie chiar şi cu geamurile largi spre străduţele boeme deschise. E o meteahnă, dar parcă o uiţi când te înconjori cu oameni geniali.
O seară de vineri chiar frumoasă, cu chestiuni organizate din ce în ce mai ca la carte.
SÂMBĂTĂ | DOAR LUKID. ACTRESS CANCI, DAR ACTORIE VRAF.
Când ajung în Berlin Club mă gândesc mereu ce bine şi cald e în comparaţie cu răceala de pneumonie a zidurilor din Atelierul de Producţie. E doar o senzaţie. Care vine. Actress n-a binevoit să vină. Şi s-a ascuns sub pretextul unei pierderi de zbor. Avioanele, mereu păcătoase, bune de refugiu în bruma argumentului. Care a fost adevăratul motiv din sufletul omului, pentru care n-am fost binecuvântaţi să vedem A Doua Venire A Actriţei în România... Nu se ştie sigur. Rămânem în ceaţa amintită la început. Dreamrec - instalat şi el discret la un pupitru de învăţătoare la catedră într-un colţ cu deja tradiţionalele visuals-uri proiectate în spatele lui Polochord, care e în permanenţă live o plăcere implicită, de care ţi-e foarte drag. Am reauzit minunea de single cu care ieşea asta primăvară în eter – diamantul Your Ways Of – sau Eliphino - More Than Me şi-am călătorit cu el departe printre infuzii de post-step-uri de toată ezoteria actuală...
Luke Blair aka Lukid e un băiat respectabil. Fin, ştie să asculte. Şi creaţiile lui le găsiţi primar pe Onandon, Foma şi Chord. Ce-a pus în sâmbăta de 19 spre 20 noiembrie va rămâne cu siguranţă în suflet. Şi o bucurie frumoasă apoteotică ar fi că lumea s-a strâns destul de peste cei anuntaţi ca attendingcioşi pe pagina Facebook a eventului. A fost paşnic şi drăguţ fie doar şi cu un nume de-afară.
Unde-s doi... Puterea nu creşte neapărat.
VLAD STOIAN
