O sâmbătă dulceagă, însorită, venită după câteva zile reci, ploioase şi ciudate pentru august. Introdusă profesionist în Bucureştiul petrecerilor văratice puţine de legenda Larry Heard cu ale lui Degete de Mister în faţă. N-am călcat vineri fix din motivele invocate şi-n momentul jaaristic: saturaţie, depresie, lipsă cash. Cu siguranţă un moment important muzical pentru urbea seacă, însă ce păcat că ne apucă imatur şi ilogic durerile de oase şi crizele de filme noi cu pături moi peste burţile îndesate cu popcorn exact când e pasta de vise mai aproape de piept cremos ţâşnită. Am riscat însă scremându-mă să ies din casă, dragi foarte fiindu-mi, în curtea Maschine şi-a lor onestă şedinţă de tăiat roşiile spre înseminarea Bullionului în vene. Am ratat debutul vrednicului prunc minimal crispat despre ce unfriendly e lumea căcăcioasă a Capitalei venit de la Huşi să guste o leacă orăşelul de bezmetici în care-şi începe facultatea în apropiatul octombrie aka Hazy Memories şi am purces fix în amorţirea plictisită şi bronzată a întorsului Stanciu de pe tărâmuri de ancore natale aka setul domnişorului Minus, ars la volum prea mic şi cu arome de Washed Out şi alte dumbe reggaetonisto-DâM-FunKiste prelungite prea-peste-program până undeva în jurul orelor 23+. Cuminte, cuminte, cuminţi, foarte cuminţi cu toţii. Şi cu gândul în altă parte. Fără motricitate de artişti în vâltoarea focului reprezentării de sine. Poate că nici nu era cazul cu ce era în grădină... Dezastru social!... Feţe cunoscute de hăpăi bătrâni redactori şefi la reviste insipide de modă sau de bărbaţi ocupau toată largheţea celor opt mese late şi mai ales lungi de pe marginile şi centrul incintei. Se stătea de vorbă ca la un dineu de martie despre muzica clasică la raţe, design interior pentru cuşti de căţei bolnavi, sexul când eşti pe ciclu la capre şi alte efemeride alintate, că tot o permitea contextul de calm excesiv. După învârtiri în jurul coiului bârfic şi numărat literalmente, una câte una, cele 40 de persoane ajunse la manifest, am dat iama în butoiul cu îngheţată al nopţii, respectiv prinţul Nathan Jenkins cel Bullionic – însoţit în călătoria de cărat laptopuri de un frate de cruce mai mare care, printre beri spumoase, mi-a mărturisit ce bine-ţi merge când lucrezi pentru departamentul de sport al BBC şi că înţelege perfect viaţa media de căcat din România. Nu, nu suntem gay! Nu suntem brothers in sensu’ ăla... Au izbucnit în râs cei doi blondini sosiţi din lumea normală aka fireasca Londră. Am mai halit ceva pahare în sfert de oră, interval perfect ca Bullinosul să-mi bage prin timpane Yes, I know I’m very lucky in this kind of industry, man...-uri, şi deodată omul era deja la pupitrul filmat integral, căptuşit cu perete de verdeaţă pe spate, în formă destulă să ne ofere sărăţele tropicale ca pentr-un sejur c-o tonă de cocktailuri la Neptun. A început cu un edit fastuos la O Superman-ul Laurie Anderson şi mi-am reconfirmat expres ce aşteptam oricum – 90+ de minute babane, trosnind numai cu readaptări de bossa nove şi alte rap-uri transformate în chillcore acvatic. Cât ai zice S-A DUS DRACU’ ŞI VARA ASTA!, se făcuse miezul nocturnei şi era cazul să nu mai deranjăm vecinii. Moment dramatic total pentru mini-hoarda şi-aşa turmentată vizibil. 30 s-au cărat în alte centre de plasament (gen Casa Lupu cu al ei romantic spectacol intern lugubru, potenţat live prin prezenţa delicatei Hipdiebattery, sau pe la nuş ce prosteală în Base Cafe), iar 10 – poate 15 – au intrat credincioşi, de braţ cu mine, la adăpostul unde Nathan a continuat cu un leg 2 al încălzelii induse mai mult la Lună şi la stele în episodul de-afară. A intervenit cam prea rapid şi virând la sigur, fără risc, Polochord în jur de 1:30 cu FunkinEven - She's Acid şi alte clasice de gen, iar în jur de 3:00 ne-am dat seama - rămaşi vreo juma de ceas şi pe-ntuneric dintr-un mic accident de luminozitate - că nu-şi mai are mare sens să divagăm în culturi sonore la divan de cinci persoane. A venit dimineaţa şi n-am înţeles unde s-a dus treaba asta. Poate pentru că e august şi lumea e plecată în juma de weekend cu şase camere foto pline de hlizeli cu monumente pe fundal la Palma de Mallorca? Poate pentru că e o brodeală sinistră cu manelele friendly, de neignorat (aka stalagmitele încă pline de ecouri răsturnate pe plaje, încă neînmormântaţii Moby şi Lee Curtiss), de la Mamaia? ...Strugurii devin tot mai acri din toate părţile când n-ai de niciunele. Bullion? ...Prea frumos, prea elegant şi liniştit, prea bine dat. Dar cui?
VLAD STOIAN
