Titi Brand, Victoria Aracet, Clara Cisternă şi colegii nu s-au putut abţine şi-au ars-o pe coclau. Au mers din colţişor în colţişor, au adulmecat serata bine şi s-au comprimat de-aşa natură încât configuraţiile să înghită both Africa Haiteh şi Benoa Et Serjio. Fuseră şi se şi duseră. Ba pe bicle, ba pe jos, ba cu Fiatu’ făcut de Crăciun cadou de tati-deputatu’, ba prin taxiuri plătite de alţii, tinerii se înfiripară în sfânt început de weekend al debutului de sezon muzical 2011-2012, într-un puseu de vene artistice bine articulate şi brodeli de strecurat printre rânduri. Ce-am înţeles? Destule. Mai expres virat: că la critici îndelungi se răspunde cu rezultate peste medie (un succes), respectiv că lupu’-şi schimbă părul, dar se tunde tot la o frizerie din Titan (o mâhnire).
DESCHIDEREA PORŢILOR ÎN PARADIS: BERLIN NIGHT ÎN AFRICA
Pula se freacă după caz. Poate te uiţi puţin pe Kanal D. Poate n-ai chef să ieşi din casă. Poate mai stai cinci minute pe Facebook să te mai dai în spectacol cu cei treizeci de zevzeci care cred în TINE. Poate nu vrei să ieşi. Poate mori sugrumat de rozul cearceafului în vreo depresie de idile sfărâmate. Poate ai bubă la picior. Poate nu sunt foiţe şi pastiluţe. Poate nu e călătoria în pizdă şi găoz aşa cum ar trebui. Dar totuşi. Şi apari. Se face că eşti în faţa mirificei locaţii de lângă Centrul Militar Naţional. Soldăţeii stau şi îşi trimit sms-uri amantelor pe lângă uşi şi-ţi recomandă ca intro seral un Vă rugăm frumos să staţi cu curul pe bordura cealaltă şi să nu mai beţi pe stradă că nu dă bine. Stai şi te întrebi dac-o să plouă. Şi nu ploo. E bine. Cer înstelat tomnatic. De fapt septembrie e august. Sau doar eu am observat că anotimpurile s-au împins unele într-altele cu o lună?... Te uiţi la pancarte, logo-ul cu căţelul alb-negru care aspiră nuş’ ce esenţe dintr-un pahar cu-curbe perfecte. Tu de fapt ai fi vrut să intri direct în interior şi să nu o mai iei pe partea cu grădina dorului. Şi totuşi n-ai ce face şi intri şi treci prin grădină şi te uiţi la verdeaţa de pe ziduri şi înţelegi că e cu vorbe multe printre mese şi scaune şi iar şi iar şi iar. Dai de socializare bezmetică de derbedei culţi cufundaţi într-o glumiţă mică, lume îmbrăcată bine dar săracă, deşteaptă şi paşnică, venită să pur şi anume simplu respire. E 23:00 iar în sala Templului Electronicii Demente Berlin, printre reglări de butoane ale Hitech-iştilor extrem de calmi şi eleganţi, aproape neobservabili, se desfăşoară discret o masă robustă de învârtoşiri breakbituite şi experimente în cratimă-step-uri venite din sufletelul mic cât un pitic al masivului Herne. Omul emite o treabă extrem de poetică, lasă vraja să curgă, oamenii îşi încep ameţeala nocturnă cu soundtrack mult prea bun pentru ce au auzit ei în tot doomiiunşpele, vreau disc Herne rapidmente!... Se mai reglează cadre, Dreamrecpregăteşte click-uri în ferăstruici şi generatoare de culori unduitoare. Se intră cu Monty pe felie. Pe Silviu Vişan l-am dispreţuit creativ bună perioadă – deh, sunt un sceptic căcăcios-scârbos de când m-a fătat mami din vagin – m-am foarte oripilat tacit despre toate scremerile şi apariţiile lui divers-precedente. Am avut senzaţia întotdeauna că e un human-Winamp-visualization-plugin extrem de caraghios şi fără mare sens să i se acorde atenţii. Până acum!... Când s-au stins toate luminile şi a mai avut şi bafta să asiste cel mai dilit producer de abstract beats in the country. Dragul tatii, apare Monty pe scenă, deschide lapţocu’, bagă deştilii-n prize, frezează luminiţele, dă drumu’ la borhotu’ emoţional, izbeşte pereţii, te pălmuieşte cu unde... Şi pe spate... Ghici cine... Vişănel cu nişte ditai imagisticile extrem de vibrante, Maria Minerva style, cu litere demente, aplice de rame-tablouaşe roşii peste munţi şi mări în zare, o răvăşire de intern-extern cu palpare de coaie... Greu de explicat în cuvinte senzaţia mântuitoare şi curăţătoare de frici şi păcate... Surorile Silviu, aşa cum le voi porecli de-acum încolo, în cazul că se vor mai ciocni atât de constructiv, fac familie excelentă împreună. Badea Clunk - ireal de bine, best number de la el yet!!!... Vişanrec – n-a făcut decât să-i dea un plus extrem de şic întregului efort sonor al maestrului contorsionist şi să anuleze toată ranchiuna mea latentă precedentă cu hypnagogisme video de supt pula pe-ntuneric cu înghiţire de picuri de spermă. Monty se retrage pe ambiento-supra-dub, gen The Sight Below - apropo: vreau tracklist de set! - iar absolut cursiv şi fluid ca un cânt de leagăn pentru bebe blond... Legătură cu papion... La pupitru urcă legendele tinere Warp - Steve Spacek şi Mark Pritchard. Porţiunea asta e imposibil de descris în cuvinte pentru că a fost cu mult peste orice noţiune de perfect pe care o am în cap. Show de explozii văzute foarte de-aproape, ascendenţe de zei, Spacek cu mixtura aia de sentimente pe faţă... Nana-Snap-Dr. Alban... Şi totuşi nu! Dansuri de Nigeria în schimb, cu exces de tempera, ochelarii ăia albi ba pe frunte, ba pe ochi, şi treceri prin toate genurile şi spitalurile posibile, cum ar zice Nikita... Efectiv un amestec mult prea concentrat de fructe, rupturi, beat-uri virusate, linişte, mişcări mici dar clare, neoviolence (fără bâtă). Steve are voce. Parcă-i negru de pus pe track-uri Tony Lionni. Steve a dat cu glăsciorul live. Mark n-a făcut decât să scoată toată paleta de vise din mica maschinărie din faţă. Nu ştiu pe ceas cât o fi fost dat de la Dumnezeu să fie, dar a depăşit vreo oră şi jumătate după aproximările mele ameţite total. Au sărit aproape fără paraşută, în salturi chiar drum and bass câteodată, ca o muzică din discotecile Skins UK, plonjând într-un aer select de amestecuri parcă PREA FINE, cu o sală numărând vreo 350-400 de personaje extrem de rasate ale urbei, cu mare parte dintre terasişti – intrată şi ea sa vadă şi audă nespusa şansă de expunere la performance adevărat. Simţire de bine, cu visuals stropite pe retine obosite de oameni cu capetele răvăşite dupa o iarnă-primăvară-vară inconsistentă foarte aproape de maximum. Jocul a fost de mare clasă, cu o execuţie ca la carte şi randament special. Herne a înmuiat crusta şi scuturile, Monty a dezbrăcat primul strat de skin & bones în cel mai grozav număr al lui yet!, Africa Hitech a operat direct pe curat – cu bisturiuri ascuţite în prealabil şi un public elegant-receptiv să fie tăiat audio-sentimentaliceşte fix pe striaţiile atrofiate de lipsa binelui. Un eveniment ideal, desfăşurat matematic de frumos. De neuitat şi de admirat că aşa îşi face Maschinedeschiderea de sezon doi. Urmează alţi magi frumoşi imediat, Dorian Concept şi mai apoi în noiembrie – Lukid, fix în acceaşi zi cu frapantul Jamie Woon căzut la Atelier din neantul firii. Nu că n-aş fi deja ultra frapat de realizările fine ale 021, făcute pe muteşte şi în total respect, recte xxxy(pe 29 octombrie) şi John Talabot(pe 10 septembrie)!... Really good splendid job, my dear Silent Kings! Îmi place că lumea proastă şi nesimţită, organizatorii dobitoci şi fuga dupa pulisme şi beri vândute la sigur... Încep să dispară definitiv. Câteodată. Şi totul ajunge înlocuit cu munţi de stil virat extrem de la ţintă. Multă stimă e tot ce mai pot să urlu în clipa asta! AŞA DA!
COCALARUL CA HIPSTER – SEZON NOU: DIRECŢII CHESTIONABILE ÎN AFACERI
E dificil ca dracu’ să le reproşezi ceva veteranilor de la Chestionabil. Dau lecţii diverse din 2006 încoace. Au făcut-o şi în noaptea de 2 spre 3 septembrie 2011. Public-monstru şi la propriu şi la figurat. O terasă arhi-ultra-plină la etajul patru din prea nease-muitul MNAC, rânduri de 70 de metri cu melanj de gherţoi diverşi dornici de distracţii tari cu hipsteri-get-beget, ambele specii completamente decise să nu piardă din ochi evenimentul iubirii de cădere în gol a primei frunze. O căcănărie monstruoasă şi dulceagă deopotrivă, una caldă - una rece style, o aglomeraţie de infecţi şi oameni fini fără graniţe clare, mega terra full, abia am intrat, pur şi simplu o nebunie hipnotică şi hipnotizantă, cu volum de-l auzeai de pe şosea, cu mulţi rămaşi la poarta mare în curtea Casei Poporului pulii, cu ţărani scandalagii urlând nervoşi că n-au mai încăput, în timp ofuscat de îmbarcări în taxi-uri acasă... Pe terasă? Urgie! Supra full! Burn ar trebui să se simtă mândri. Deci public mai alambicat, colorat, divers îmbrăcat, adânc pastilat, ameţit şi virat în transă să danseze şi să plutească, nu am văzut până acum în redusa şi retarda mea viaţă nefericită de sporadic party flocăr. Chestionabil au reuşit ce nici pulea n-a prea putut până acum. Să unească spirite dincolo de haine şi activităţi particulare, nedeclarat o chemare a maselor la cultură, şi să construiască un vibe de doct-tre’-sa-bifez-neapărat-faza-asta kind of a party... Că a adunat literalmente toată puştimea cu ceva bani de-un suc din Capitală and beyound. Efectiv Crystal 2002-ul şi toate speciile de Gaia şi alte Banbu-uri... Localizate fix în aceeaşi încăpere tot mai asfixiată şi strâmtă. Transmutări de Yours Truly. Nu mai menţionez gâfâitul cretinoid pe cele 16 seturi de scări, atâta cât îţi ia la pas mărunt (dacă nu eşti din organizare şi ai prilejul să te nimereşti în nefolositul lift pe motive de posibile blocaje între etaje), trepte minunate pe care la plecarea dinspre şase dimineaţa m-a apucat şi un patinaj artistic de toată frumuseţea. Patinaj cum? Patinaj pe vomă! Lumea a plecat mangă în toate sensurile valabile ale cuvântului. Borând tot ce încasase-n maţ înainte de realmente cea mai a dracu’ linie de petreceri pe care-ai văzut-o vreodată. 1000+ de martalogi... Straights & gays flirtând într-o veselie în aceeaşi încăpere, armonios, beţi-morţi şi fortaţi să se drogheze cu alcool şi mai tare de un bar unfriendly care la trei dimineaţa nu mai avea nici apă, nici Cola. Mi-aduc aminte de un Indie Jules luat tare, revoltat că are gâtlejul uscat şi că nu dă de un strop din lichidu’ vieţii (moment în care mi-a dezvăluit şi viitoarea lui participare la Sonar & Red Bull shit + EP nou). Benoit & Sergio? Păi tu crezi c-a mai stat dracu’ să asculte ceva la cei doi produceri ghostlyzanţi când rămăsesem deja surd de toată pleiada de publici publicanţi publicoşi apăruţi de te miri unde... Nu puteai vorbi cu nimeni acolo... Era tripu’ tripării... Într-un delir fără motive sănătoase la cap, disperaţi şi încolăciţi ca într-o şerpărie de sindrofie, DOAR CA SĂ FIE PREZENŢI. Muzica? Poate aş fi preferat nişte boxe şi-n interior... Nu ştiu ce aş mai fi preferat. Cosmir e suma Hypem drept la tinţă şi şi-a dat seama din timp că e bine să oferi piciforchisme factizante dansante la ameţiţi pentru care contează cam orice în noapte, dar nu muzica sau tehnicile. De-ar ştii Ceaşcă ce greutate le-a fost dată zidurilor construite la comanda lui să suporte în prima vineri a toamnei 2011... Mi-era la un moment dat teamă să nu cadă blocul de betoane cu noi, în coxu’ curului... O zăpăceală malforma(n)tă greu de trasat cu puncte pe i-uri, pentru că am asistat deloc pasiv la o destrăbălare profi, în jurul unor pupitre deloc de ignorat, cu un public extrem de complicat de creionat cu ce-au lăsat dicţionarele la dispoziţie. Ici şi dincolo, călători pe drumuri de munte grăiesc cum c-ar fi even better than real Berlin ca viaţă de noapte. Brotharz, dacă n-aţi ajuns din varii considerente... Aţi ratat distracţia nu numai muzicală, dar şi cea a unei atmosfere create din bucăţi de public cumpărate de la magazine diferite. MNAC tunat. Asta a fost. Sentimentul de butic care merge, prinde rădăcini, chiar dacă alimentara din colţ a dat faliment. Ultimele patru? episoade de Joint au fost confuzante şi cu suişuri şi coborâşuri cam prea abrupte. Nu pot să zic... Calitate îndoielnică, dar uneori îmi pare că Chestio încep să se obişnuiască cu succesul şi tind să ignore aspectul calitativ al numelor alese să aducă Muzica. Oricum, o petrecere ca-n filme. E nedrept să lăsaţi fanii pe-afară!... Rară şi alienantă deplin. O vrăbioară cool mi-a şoptit cum că aceasta a fost ultima noapte de petreceri în locaţia de la MNAC pentru evidentul motiv că nu mai au unde să-i înglobeze pe parpalaci într-o asemenea strâmtură prea selectă. Dacă-i pe bune... Oare care va fi noua locaţie? Idei? Va reuşi alt loc să dea acelaşi aer aparte căcatului nocturn?
ÎN RECAPITULARE BY CLARA CISTERNĂ
Cine nu a fost la Africa Hitech a fost un mare bou. La MNAC – ţeapă socială şi ulterior, latent, chiar muzicală. Plus carenţe în servicii, dar altfel gândit... Cum naiba să mulţumeşti mia de maimuţe de la un băruleţ cu patru frigidere... Cel mai frumos a zis-o unu’ din mulţime: Frate, am ajuns să nu mai ştiu unde să mă duc ca să dovedesc şi eu că fac parte dintr-o rasă pură, că aspir la nişte chestii sublime, că sunt special... Apar la Chestionabil, kilu’ meu, nu-şi dă nici dracu’ seama ce interesant şi deep sunt io între toţi coclenderii-ăia... Berlin Club vs. MNAC: două petreceri extrem de diferite şi fără miez de comparaţie. La Berlin s-a dat calitate şi m-a şocat că după doişpe nuaptea s-au adunat-grămadă oameni foarte mişto. La Chestio... Aproape de subţire muzical, cu o tonă de no-nameri aciuaţi nefericit. În timp ce Maschine merge crescător pe calitate, cu riscurile de rigoare ale număratului de cash mai răsfirat, Chestionabil o alungă de vreo câteva luni încoace pe business pur profi, fără compromisuri, permiţându-şi pe şapca lor profitabilă să o ducă într-o zonă de orientalisme/comerţuri confuze atât in zona artiştilor aduşi, cât şi în cea a publicului prezent. O mare bucurie, un nou vlăstar de minuni: 021.
ALTFEL SPUS BY VICTORIA ARACET
O toamnă deschisă în forţe maxime, cu petreceri integral demente şi din ce în ce mai greu de luat în review, cu organizatori la debut cu muniţie calitatea I, reorientare preponderent pe calitate vs. reorientare preponderent pe bani mulţi după party. Depinde ce eşti şi ce vrei.
Se anunţă revoluţii şi orgii!
Can’t wait... Salivez already!
VLAD STOIAN
