VINERI | DESTUL DE STARFUCKER, APROAPE 1979

Joshua Hodges, leadsingerul Starfucker a stat vreo zece minute cu mine la taclale despre ce mult le place România şi cât de primitori sunt oamenii. Atâta fascinaţie pentru poporul ăsta găozist şi brutal că după concert, la plecare, le-a ieşit pe nări. Taximetristul cu care s-au cărat de pe gangul odeonist, prost din fire fiind, l-a pocnit pe unul dintre membri în botic pe motiv că nu înţelege câţi bani trebuie să plătească pe căcatul de cursă. Handicapatul respectiv, probabil pe modelul local Deşi costă 50 de lei, aş vrea 100 de euro!, s-a luat în conflict cu săracii oameni care-au refuzat să dea unui bou mai mulţi bani decât înţelegeau şi ei că trebuie, fără ca bişniţarul nocturn cu dacie nova galbenă să-şi facă vreun milimetru gând că ar putea, mega întâmplător, să poarte în maşină chiar nişte fiinţe respectabile şi de mare muzicalitate, aflaţi la startul debutului lor de turneu european. Halal premieră, dar de ce dracu’ să nu ne mânjim cu retarzi de câte ori avem prilejul... Ar fi şi culmea să nu dai de câţiva proşti get-beget în periplul prin voma lui Bucur. Ar fi şi păcat. Te-ar bufni vreun plâns. Iremediabil şi suav, cei trei gagii-parte creativă din band + cei doi ajutători live şi-au făcut în jur de-o oră+ o treabă foarte, foarte elegantă. Nu ştiu exact cum funcţionează sunetul din camera de concerte a clubului Control, dar secretul pare să fie: du-te mai în faţă ca să auzi mai bine!. Mulţime? Frapant de numeroasă şi ea – la vreun 300+ sosiţi de te miri unde. Lume frumoasă, interesa(n)tă. La Bury Us Alive... Toată sala în delir... Mi-am amintit de-acum două săptămâni, când auzeam piesa într-un episod nou de How To Make It In America şi mă gândeam cât de excitant e c-o să-i văd în foarte puţin timp live, la mine acasă, aici, aici unde e din ce în ce mai ceaţă... O seară de excepţie calitativ care n-a făcut decât să redemonstreze şarmul seriei New Pop Order, exclusiv admirabilă şi fără niciun motiv de contestaţii şi neplăceri până în acest moment. Vreau o continuare a acestui serial foarte rar şi în 2012. Până acum fiecare episod a fost prea delicat ca să mai scâncesc ceva.

Bine. Sunt multe cap la cap de pus şi deja mi s-a sublim luat. Am fost vinerea trecută la San Soda printre coclaurile ticsite cu şaormerii greceşti prin Centrul Pseudo Vechi al vomitivului Bucureşti. Am stat printre cele 150 de persoane care au ales altceva decât turneul vast al serii dotat cu adormitorii Vondelpark în Control Club şi cu înc-o zăpăceală selectă cu Jijian, Boru şi draga de Hibdiebattery la Boilerul de Inducţie. După câteva ore prin camera doi a Paradisului de pe Academiei 19, de vorbă cu solistul englez blond al Vondeloşilor şi spamat de acelaşi Franz Ferdinand 2004 din cd-urile audio ale inestimabilului Cliza, am purces la stat cu australian disco-caca-maca în subsolurile celei mai asfixiante hrube în care am intrat recent. Pentru că mă mişc greu şi în scârbă n-am mai avut nestemata ocazie să mă întrevăd în Tralala până la acel moment şi mi-am dat rapid seama şi de ce. E mic, e şubred, e cu nimic. Plus un băruleţ cu păhărele. Am auzit printre rânduri diverse, dar cel mai bine un Van Cola foarte irosit şi inconstant. Cu un set progresivo-lent şi plicticos de disco house prăjit cu ulei vechi în prima oră şi cu accente şi zvâcniri french electro, dream wave şi nu disco paranghelie spre final. S-a dansat, s-a respirat, aranjat şi copios, chiar cuvios. Ce mi-am dat eu seama repede e că a fost Kristal Klear duminică la care nu m-am dus pentru că era duminică. Apoi ţin’te bine la ce demenţeală apare la orizont cu lansări de ace, maşini de cusut şi Papiote. Sau chiar Sun Glitters de mare stimă şi magie creaţională. Sau chiar resaturaţie blazată cu clienţii vechi Art Department ornaţi nu tocmai prost cu Aeromaschine. Cum gingaş grăia un camarad foarte drag: s-au pişat pe noi weekendul ăsta! Iarăşi aduc 30000 de artişti în acelaşi timp, parcă vor să ratăm parte din tot ce ne place!... S-a rotit masa, publicul acum e la cheremul organizatorului.

Nu ştiu care cherem sincer, însă eu mă duc din instinct la Sun Glitters. Hipsterul afectat din mine urlă. E bine peste tot şi pentru toate acestea îţi trebuie timp, bănuţi şi mai ales stare. Se lasă cu distilări şi plonjări în necunoscut foarte abrupte. Ba trei petreceri mega proaste şi le uiţi imediat. Ba toate senzaţiile la un loc. Şi nici nu vreau să mă gândesc la sfârşitul lunii sau la decembrie...

VLAD STOIAN

Aş fi vrut să scriu nişte treburi interesante despre un weekend interesant. Însă tot ce am simţit vinerea trecută a fost Frig. Frig social, frig în meteo, frig în viaţă. 5 grade Celsius afară şi şi mai puţine în interior, în suflet. Încăperi aproape pustii la petreceri aproape satisfăcătoare. A fost o pasă proastă a noastră tuturor. Sau o altă pasă proastă a mea. Cert e că ne ferim de adevăruri temporare şi mânăm mai departe. N-ar fi de spus prea multe despre nimeni pentru că muzica sună într-un fel rânced şi redundant când vii din nişte căşti experimentate. Să mă duc să-l aud pe Hijack la Palatul Spayer făcând warm up cu CFCF singles de-astă primăvară... E unpic prea mult boring pentru mine. Mi se ia când le văd mutrele şi slăbiciunile expuse atât de nonşalant şi dezinteresat. Aproape cu lipsă de respect pentru orice creier întreg la cap. Cineva din Surround Arround Sound mă întreba retoric şi pe drept tăios: Hai, mă, frate, mai contează ce se aude?!... N-am ştiut ce să răspund pentru că lucrurile sunt într-adevăr aşa cum sunt. Toţi vin nelucizi, doldora de foiţe, hipnotizaţi, sălbăticiţi pe lângă ziduri şi cu frică de orice altceva ce nu e întuneric şi iarbă. Foarte greu renunţă omul la cota lui de beznă.

În weekendul greu de uitat trecut am apărut în două locaţii noi pentru vârsta mea. Fie la de-afară-căminul-studenţesc din Plevnei, fie la Albirea Dinţilor de pe Dorobanţi... Muzica aleasă isteţ şi locaţiile călduroase-ambiental îţi pot schimba toţi dracii din cap în ceva foarte bine.