Îmi aminteşte cumva de debutulor lor internaţional din 2005, acel fascinant Howl Howl Gaff Gaff pe care iarna îşi cerşea zgomotul în iubire (Very Loud), în care rugăminţile se făceau de cel puţin trei ori (Please Please Please) şi în care aşteptai îndelung şi şocat vara când să te-apropii de-un prieten în care n-ai avut niciodată încredere, să fii pescăruş (Seagull). Work în schimb vine matematic, e mai degrabă apropiat secundului Our Ill Wills în versificaţii şi triluri. Ted Malmros, cineastul basist al consacratului cvintet scandinav, spune că e albumul cel mai natural din câte-au scos. A venit sincer şi e aşa cum au vrut ei, fără încordările specifice de perfecţiune precedente. Adam Olenius, solistul, spune că s-a relaxat enorm pentru Work, că discul a venit de la sine, fără planuri. Primele piese s-au născut în apartamentul iubitei sale australience. Imaginaţi-vă Paper Moon scris pe răsărit de Soare, la o cafea, sărutându-ţi bărbatul sau femeia. Da, e un cd foarte suav şi liber. Degajă vivacitate molipsitoare, începe nebuneşte/aventuros (1999), te topeşte cu pasiune zisă în cădere (Fall Hard), respire trist/suspină continuitate (Play The Game) şi se încheie cu piese ce-ţi ţin fără eforturi bărbia sus (Show Me Something New). Lipseşte tradiţia finalurilor extra-lungi, ca-n primele două înregistrări, dar se retează jucăus cu întârzieri de data asta în titlu (Too Late, Too Slow). Are hituri şi poate ţine un zâmbet. Rezistăm cu el în următorii vreo doi ani.
VLAD STOIAN
