Barbut, cutare
Mie nu-mi plac jocurile de noroc absolut deloc. Adică nu mai mult de 5 minute. Probabil că ăsta este și principalul motivul pentru care barbutul mi se pare cel mai frumos joc de noroc, pentru că poate dura oricât, chiar și sub un minut, timp în care poți să câștigi oricât vrei și pe cât te-ai decis cu omu` s-o dați. Omu` e adversarul, asta în cazu în care ajunge linkul ăsta și pe la vreun angajat cu multe ore pe zi petrecute în aer condiționat care a făcut puțin tenis în copilărie. Jocurile de noroc durează multe ore, sunt retarde și deloc spectaculoase ca imagine. În plus, niciodată nu am înțeles prea bine cu ce te alegi, un fel de viciu fără scop și care nu-ți dă nimic la schimb atunci când tu i te oferi, ceea ce face din jocurile de noroc un viciu de tot căcatu`, pe lângă multe alte variante din care poți alege, experimenta și rămâne cu povești. Totuși 4-5 zaruri bine plasate, zare sau babaroase sau vreți să le ziceți, fac bine la moral din când în când sau cel puțin nu sunt de uitat.
Lux la barbut e că nu are, practic, nicio regulă. Asta e și nasol, în același timp, pentru că dacă pici de fraier, poți să fii ars grav. Prima dată am jucat cel mai nobil sport când aveam 9 ani, chiar la peretele blocului în care locuiam, lângă școala la care învățam. Știam deja gropița și țaca și de aici până la barbut nu a fost decât o mișcare de zar. Cum locul ăla din marginea blocului era plin de competitori de la clasele mai mari, când ei nu se rupeau la jocuri, intram noi pe terenul care era, în principal, de gropița și jucam cu monedele de 1 leu și de 3 lei. Aia de 5 lei era mai mare și dintr-un aluminiu penal, așa că nu ai fi putut să arunci niciodată bine cu ea la gropiță. În sfârșit, când ăia mai mari se plictiseau sau rămâneau fără monede, jucau cu noi, copiii mai mici de la bloc, ca să ne curețe de ăia câțiva bani pe care îi aveam la noi. Așa am învățat gropița și barbut. Jocurile cu ăia mari erau scurte pentru că ne terminau rapid resursele, însă după aceea continuam între noi și cu alții de la blocurile vecine, de cele mai multe ori pe surprize de Turbo și Final. Toată lumea avea colecții de surprize, pe care le spărgeam la țaca și din când în când barbut. O gumă era 10 lei, dar cele mai multe dintre surprize le câștigai la jocurile olimpice de lângă bătător.
Cum spuneam la început nu sunt vreun expert în barbut, nici pe departe, însă îmi place cum arată, jucătorii cu bani în mână și grămada care se poate aduna la poștă (miza) în unele tipuri de joc, pentru că sunt, probabil vreo trei sute de mii de feluri de barbut. De multe ori cine dă cu zarul stabilește cum se joacă, oricum vrea el, la mare (cine dă mai mare câștigă), la mică (cine dă mai mic câștigă). Dacă joci barbut ”curat” (complicat, cu multe reguli și variate de la o zonă la alta, cartiere și mai ales orașe) atunci dă cu zarul cine a câștigat ultima mână iar cel care a pierdut pune miza; dacă nu îți convine, atunci îi lași lui zarurile și stabilești tu miza. La barbutul clasic zarurile cu care câștigi poșta sunt 3-3, 5-5, 6-6, iar cele cu care pierzi sunt 1-1, 2-2, 4-4. Cu cel mai mare zar 6-5 câștigi dacă joci ”la ce vine”, iar cu 2-1 pierzi. Se poate juca ”față-spate” la care se câștigă poșta întreagă cu bune, cu rele se pierde tot, iar cu zaruri între cine e mai bun ia doar o parte din poștă. La ”jumate-jumate” se câștigă poșta cu bune și se pierde cu rele; dacă dai între, cu 6-5 ai câștigat una, iar cu 2-1 ai pierdut una și se mai dă odată cu zarurile ca să se ia poșta, dacă dai mai mare, ai câștigat, dacă dai mai mică, e pace. Se poate pune brăila, adică peste poștă și astfel se poate paria de pe margine, altcineva să parieze pe zarurile tale sau ale adversarului și aici vin din nou o grămadă de reguli și variante cu care nu merită să-ți bați capul pentru că se schimbă în funcție de unde și cu cine joci. Ce am pus mai sus e doar ce știu eu, însă dacă vă uitați pe net o să vedeți că sunt o grămadă de ”barbugii” care susțin că ei joacă barbutul ”adevărat” și că regulile pe care le știu ei sunt cele mai pure. În realitate, însă, cine mai știe care sunt regulile și oricum cui îi pasă ?!
Ultima dată am jucat barbut cred că acum vreo 10 ani, când îl știam pe unul din Drobeta- Turnu Severin cu care jucam la mișto, fără cine știe ce mize. Surprinzător, însă, în ultimele luni am văzut de mai multe ori jocuri rapide direct pe trotuare, cu poșta jos și zarurile peste, mișcări scurte, chiar și în mijlocul zilei, doar câteva mâini cât să falimentezi sau să te umpli de cheveleș. De aici mi-a venit și ideea de a scrie câteva chestii despre acest sport al lorzilor.
Problema cu barbutul este că e joc de smardoi și ai fi prost să te bagi pentru că ai cele mai mari șanse să pici într-o brigadă unde tu să fii fraierul ”făcut”, așa cum se întâmpla la alba neagra în zilele bune despre care am scris, la un moment dat, un text-mărturie. Așa că cel mai bine e să nu caști gura dacă vezi oameni cu zaruri și în niciun caz să nu intri în joc. Dacă totuși te mănâncă în cur, primul lucru de care trebuie să ții cont e că barbutul e un joc ilegal, așa că dacă ești prins pe stradă cu zaruri și poștă pe jos te poți trezi amendat masiv pentru desfășurarea de jocuri de noroc în public. Altfel, dacă ești hotărât, atunci joacă cu zaruri calde, pe loc luate de la librărie și fii atent la cum dă adversarul cu ele, dacă ți se pare ceva dubios la felul în care aruncă, pune-l să repete, dacă în continuare treaba nu e în regulă, ia-ți banii și cară-te. Zarurile trebuie agitate bine și aruncate cât mai lung, nu împinse sau târșiite, pentru că deja acolo poate fi vorba de antrenament și te vei curăța rapid. Dacă joci cu zarurile adversarului, sau fiecare cu ale lui, atunci drumul spre a te curăța e și mai lin. Sunt o grămadă de variante prin care poți să fii ars cu zaruri ”făcute”. Cea mai cunoscută (probabil și veche, habar n-am) metodă de manevră e celebra ”macara”. ”Macaraua” sunt niște magneți mascați în peretele/colțul/placa de care se izbesc zarurile. Astfel, există posibilitatea ca adversarului să-i vină numai bune atunci când dă cu zarul într-un anumit loc. Tot ce trebuie să faci e să-i zici să schimbați locul de joc. Prima dată am văzut treaba asta la niște mardeiași care făceau alba-neagra și care, în timpul liber, făceau fraieri la barbut. Umblau prin baruri unde erau mese de biliard și într-un timp se ajungea la barbut pe masa de biliard. Oamenii scoteau, cică, o placă de care să se izbească zarurile aruncate pe masă, însă placa aia era făcută bine de tot, astfel încât oamenii cu alba neagra mai făceau un ban onest și în extra-sezon.
La final, lăsăm o postură pierzătoare, asta dacă nu cumva adversarul are ghinionul de pe lume și dă 2-1. Aici ori am pierdut toată poșta, ori am pierdut doar 50 de lire, iar dacă adversarul să zicem că dă 2-1 la ”față-spate” tocmai am câștigat miraculos cele 50 de lire.
Mihnea Mihalache-Fiastru
