Mămica mea, cu rusoaicele nu-i cardeală deloc! E cumva normal ca dacă cu rușii în general să nu prea fie caterincă, nici cu rușii la feminin să nu fie. Ce se întâmplă și nu știu cum să exprim: rusoaicele știu să se facă plăcute privirii. De exemplu, Olimpiada de la Seoul 1988, proba de sărituri în apă: foarte frumos. Sau, să zicem, dacă ne uităm la balet. Eu nu prea mă uit că nu înțeleg ce se întâmplă, dar așa pot să admir performanțele rusești. Sau de exemplu la patinaj, un sport delicat, vruum, cutare. Sau pur și simplu rusoaice random pe internet. Problema este că eu nu am crezut că vecinele noastre sunt atât de spectaculoase până în urmă cu patru ani. Cum ar veni, pot să spun că am absolvit primul ciclu de rusoaice.

Peste 15 ani, copiii de acum își vor aminti de copilărie și de profilul lor de facebook. Sau invers. Copiii de acum 15 ani își amintesc de cartiere sau de orașele din care vin. Nu mă ascund deloc, Centrul Universului începe pe Aleea Principală de la intrarea în parcul Tineretului și se termină la poalele dealului de la Mărțișor: Tineretului – Văcărești îi zice zonei pe ale cărei străzi simt că pot face orice și nu mi se poate întâmpla nimic. Deși nu mai locuiesc acolo de ani de zile, încă mă simt cumva dator. Tocmai din acest motiv m-am gândit să scriu o poveste despre panică și belea, construită pe influențe, pasiuni, prietenie, caterincă și alte lucruri extrem de comune. Este vorba despre o poveste care s-a întâmplat în dimineața zilei de 2 mai 1996, când, după ce în prealabil trăsese după niște mașini la o distanță de două stații de autobuz, un individ înarmat cu un AKM și 60 de cartușe pe nume Laurențiu Cotea, a intrat la mine în cartier și a consumat un încărcător de 30 de cartușe în doi polițiști și mașina în care ei se aflau. Ce a urmat este cea mai mare urmărire din istoria Poliției Române și situația cu cel mai ridicat grad de risc înregistrată după 1989. O panică generală a cuprins de la primele ore ale dimineții tot cartierul Văcărești și ulterior întreg Bucureștiul, o altă persoană a fost ucisă din greșeală la câteva sute de metri de la locul desfășurării evenimentelor principale, fiind confundată cu asasinul și peste 3000 de polițiști și jandarmi au scotocit vreme de 36 de ore întreg cartierul și orașul, până ce criminalul condamnat pentru omor deosebit de grav a fost prins. Povestea unuia dintre cele mai importante capitole din istoria Poliției Române de după Revoluție este spusă din diferite perspective de către noi, copiii din Văcărești 300 și ceva, colegi de școală și chiar de clasă, care ne cunoaștem dintotdeauna și care am asistat la evenimentele din 2 mai 1996 și de către legenda Serviciului Omoruri din Poliția Capitalei, Colonelul Dan Antonescu.

Tâmpeala asta a început în urmă cu aproape patru ani. Atunci lucram cu program fix într-un cu totul alt gen de presă. Aparent, în esență e vorba despre același gen, cel în care trebuie să scrii despre lucruri tari. Oricum, îmi amintesc și acum că era noiembrie și am aflat că există un birou administrativ în cadrul Serviciului de Accidente Ușoare care avea program fix o oră pe zi. De la 07:30 la 8:30, parcă, nu mai țin minte exact. Știu că m-am întrebat, atunci, că ce fac ăia o oră pe zi la biroul ăla și de ce lucrează doar atât. Mi se părea un subiect care merita dezvoltat. Acum nu mi se mai pare un subiect, mi se pare cel mult o simplă retardeală la care cel mult poți zâmbi a ”a, păi asta e România, la ce să te aștepți ?!”.

Să nu mă înțelegeți greșit, e foarte bine că s-a ajuns până într-acolo ca în 2011 să se trateze mai toate bolile venerice și diversele lor forme de manifestare. Cu toate astea, după ce în ultimele zile am stat cu capul în analele patologiilor cu transmitere sexuală din România fix pentru acest articol, am ajuns la concluzia că să mori e de departe cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla atunci când suferi de o boală venerică.
Asta că tot e așa o gen euforie în ultimii 10-15 ani cum că ce bine că există tratament pentru cele mai multe dintre aceste boli și că e scumpic să luăm toți sculament, că oricum nu mai moare niciun poet nepereche din cauza dificultăților de a suporta singurătatea. Așa este, tot ce spune la clișeu e foarte adevărat, dar la fel de real e că în perioada 1990 – 2009 în România s-au înregistrat 142000 cazuri de bolnavi de sifilis, fiind direct pe primul loc în Europa la numărul infecțiilor cu siflis și pe locul al doilea la cazuri de gonoree. De fapt, povestea nu înseamnă mare lucru, altul în afara faptului că fazele astea care se observă sunt încă atât de prezente. Tot studiul ăsta a fost publicat de European Centre For Disease Prevention And Control și a fost postat pe data de 26 mai pe site-ul instituției. E o chestie foarte lungă și plictitsitoare pe care o puteți găsi în format complet aici: (http://ecdc.europa.eu/en/publications/Publications/110526_SUR_STI_in_Europe_1990-2009.pdf )