de Mihnea Mihalache-Fiastru

Povesteam mai demult că punga pentru vomă ține și la pișare, pentru că așa citisem nu mai știu pe unde, cum că un slobozit pe nu știu care cursă internă US s-a pișat într-o pungă de air sickness. Asta pentru că ăia din avion nu i-au dat omului voie la veceu și atunci fraieru` a dat-o-`n punga de borâtură. Șmecher omu` și după aceea i-a și dat în judecată pe ăia cu aviația și a câștigat. ”Bravo, mânca-ți-aș pula ta, zici că ești cocalar dintr-ăsta de pe aici care intră cu mașina în stâlp ca să le ia la fraieri banii pe asigurare”, m-am gândit și complet gratuit și doar din solidaritate cocălărească cu respectivul american, m-am pișat și eu într-o pungă pentru vomă. Așa, doar ca să văd dacă ține și să scriu după aceea despre asta. ”Frate, eu n-am înțeles-o pe aia cu punga de vomă !” sau ”Ce pula mea ai vrut cu aia cu voma în avion ?” și ”Frate, aia e o mizerie cu punga cu vomă, cu pișat și așa, aia a fost mai mult ca să-ți faci tu poze să dai pe site!” am auzit după ce am scris idioțenia, de la prieteni și oarecare fraieri mai pe genu` așa și așa. Mă bucur foarte mult atunci când cei care mă cunosc sesizează că am scris o prostie care nu e nici funny, nici cool, nu are nici mai multe țâțe, pare narcisică și e greșită complet, în general. Tocmai de aceea m-am gândit să fac un sequel la punga de avion și să aflu dacă punga de vomă ține și la vomă. Bine, de fapt e ceva mult mai profund aici, nu doar despre cum borăști în punga pentru rău de avion ci și cum ajungi vomezi în avion.

Text de Mihnea Mihalache-Fiastru
Foto: Răzvan Bică, Mihnea Mihalache-Fiastru

Stimată pulime amatoare de evenimente speciale, țin să vă informez că am avut dreptate: Alain Robert cunoscut de tovarășii lui ca ”Spiderman” pentru că mergi cu el pe lângă tine pe stradă și în timp ce treceți amândoi prin dreptul unei clădiri tu îți continui drumul normal în plan orizontal în timp ce el, fără să-l simți, o ia la 90 de grade pe lângă tine, direct pe bloc, a venit la București pe bani. Nu l-a adus primăria sau mai știu eu ce Elenă din fruntea statului, ci Flanco. Exact, ăia cu frigidere și aspiratoare de firimituri, cutare. Așadar vineri 14 octombrie pe la 14 fără un pic s-a urcat omu` pe intrarea de la Intercontinental și a început fraieru` să se cațere pe dragul nostru hotel-emblemă comunist de ziceai că-i surpriză la Pif, bilă dintr-aia cleioasă cu care arunci pe perete și se întinde, utilaj cu care i-am dărâmat tencuiala maică-mii în `91. Noroc că n-a văzut, femeia. Ca de obicei la astfel de evenimente care umplu presa tabloidă, de unde și titlul nostru pentru povestea de față, a venit să caște gura mai mult presa decât pasionații de alpinism. Și așa tembelismul în metastază a umplut pentru aproximativ 20 de minute spațiul de lângă fântâna de la Inter și evident intrarea în hotel, printre participanții la el numărându-ne și noi, adică eu și cu prietenul și colegul meu Răzvan, care ne-am hotărât să mai facem o bătaie de joc ca pe vremuri. După cum v-ați dat seama deja, francezu` nu e doar o maimuță sinistră care se agață de orice, fraieru` mai e și rapid și s-a cățărat pe Inter ca un pulifrici minor pe leagăne și cât ai fumat și tu o țigară și ai dat două flegme, el era deja sus pe la etajele superioare cu durere la makanaki și cu pânza ”Flanco” deschisă. Jos lumea ”bine, bă!”, cutare, slobozii. Ia să vă zic așa pe poze cam ce s-a întâmplat.

Nu, nu sunt pe penitenciar, cel puțin nu încă și sper eu că nici pe viitor, deci nu pot să spun că am o rutină a croșetatului. De fapt, nici măcar nu mă dau în vânt după croșetat sau după textilele incluse la pachet cu procesul, dar mă declar un admirator al andrelelor pentru că am văzut în mai multe filme niște crime tari cu aceste instrumente: o andrea secționează o arteră, rămâne înfiptă acolo și din rană țâșnește sânge egal hot, dar mai multe nu știu și nici nu vreau să aflu despre această îndeletnicire a ochilor și a lânei. Cu toate astea, pe de-o parte am copilărit înconjurat de lucruri croșetate, nu eu, eu n-am avut căciulă croșetată decât atunci când am ieșit din maternitate, dar aveau alții. Toții copiii și mai erau și mileurile alea de care acum toți cocalarii fac mișto pentru că e cool să faci o caterincă cu mileuri. Nu mai e, a fost mai demult. Pe de altă parte, lucrurile croșetate sunt un pretext bun pentru un articol perfect inutil, peste care poate să dea vreun artistel nebun căruia să i se pară că-i o treabă cu croșetatu` și să încerce s-o ia în cheie personală în viitorul lui de designer coolache. Desigur, eu sper să nu facă nimeni așa ceva și cred că lucrurile croșetate sunt pur și simplu gunoaie vechi și atât, dar nu mă pot pune în calea artei, așa că luați-le cum vreți între ochi sau andrele.

Mie nu-mi plac jocurile de noroc absolut deloc. Adică nu mai mult de 5 minute. Probabil că ăsta este și principalul motivul pentru care barbutul mi se pare cel mai frumos joc de noroc, pentru că poate dura oricât, chiar și sub un minut, timp în care poți să câștigi oricât vrei și pe cât te-ai decis cu omu` s-o dați. Omu` e adversarul, asta în cazu în care ajunge linkul ăsta și pe la vreun angajat cu multe ore pe zi petrecute în aer condiționat care a făcut puțin tenis în copilărie. Jocurile de noroc durează multe ore, sunt retarde și deloc spectaculoase ca imagine. În plus, niciodată nu am înțeles prea bine cu ce te alegi, un fel de viciu fără scop și care nu-ți dă nimic la schimb atunci când tu i te oferi, ceea ce face din jocurile de noroc un viciu de tot căcatu`, pe lângă multe alte variante din care poți alege, experimenta și rămâne cu povești. Totuși 4-5 zaruri bine plasate, zare sau babaroase sau vreți să le ziceți, fac bine la moral din când în când sau cel puțin nu sunt de uitat.